Unirea ipostatica dupa Sever

TEXTE ALE SFINTEI COMUNITATI A SFANTULUI MUNTE SI ALE ALTOR PARINTI ATHONITI PRIVITOARE LA DIALOGUL DINTRE ORTODOCSI SI ANTICALCEDONIENI(MONOFIZITI)

Sunt anticalcedonienii ortodocsi?

Termenul de unire ipostatica a fost folosit de Sf Chiril in sensul unei uniri reale a celor doua firi in Ipostasul cel Unul al lui Dumnezeu Cuvantul. Antiohienii au combatut acest termen ca fiind o inovatie socotind ca el nu exprima taina unirii firilor in Hristos, fapt pentru care au esuat, plasandu-se in spatiul ereziei.
Unirea ipostatica in sens ortodox constituie nucleul dogmei hristologice si arma impotriva erezii hristologice. In operele Sfintilor Parinti se gasesc nenumarate referiri la acest element fundamental al hristologiei. In taina unirii firilor, Ipostasul lui Dumnezeu Cuvantul are prioritate ontologica. Acest Cuvant se intrupeaza, asumandu-si un trup cu suflet rational si cugetator si unindu-l cu Dumnezeirea Sa, in asa fel incat acest Ipostas vesnic al Lui sa devina si ipostas al trupului asumat. Enipostazierea trupului asumat constituie formularea dogmatica cea mai desavarsita a tainei unirii. "Functia" lui Dumnezeu Cuvantul nu se epuizeaza numai si numai in faptul ca s-a unit cu trupul, ci in aceea ca acest Cuvant constituie de acum pentru vesnicie Ipostasul si Persoana lui Hristos, a Cuvantului intrupat.
In acest sens, unirea celor doua firi, vazuta ca un proces, nu preceda ontologic"formarea" Persoanei lui Hristos, a lui Emanuel, a Cuvantului Intrupat. Mai simplu spus, anticalcedonienii isi centreaza capacitatea perceptica asupra faptului ca firea Cuvantului si firea omeneasca s-au unit si nu asupra faptului ca Dumnezeu Cuvantul a unit firile in ipostasul Lui. Si, ca urmare, ei concep Persoana drept un produs(fruct) al unirii, in timp ce, in al doilea caz, ar intelege ca Persoana(adica Dumnezeu Cuvantul) lucreaza unirea.
Aceasta intelegere diferita a anticalcedonienilor reiese limpede din studiul atent a multor texte de specialitate ale lor, asa cum reiese din fraza de mai jos:" Unirea a adus la existenta o Persoana, iar aceasta Persoana este Persoana lui Dumnezeu Cuvantul in starea Lui Intrupata"
In continuarea textului respectiv se sustine faptul ca" Exista o deosebire intre Fiul de dinainte de Intrupare si Fiul intrupat, asa incat Ipostasul si Persoana lui Iisus Hristos nu sunt in mod simplu Ipostasul si Persoana lui Dumnezeu Fiul".
Aceasta teza nu este corecta. Fiindca, desi Fiul nu a avut inainte de intrupare firea umana, pe care si-a facut-o proprie prin intruparea Sa, prin adaugarea celei de-a doua parti in formularea de mai sus"asa incat Ipostasul si Persoana lui Iisus Hristos nu sunt in mod simplu Ipostasul si Persoana lui Dumnezeu Fiul, se da de inteles ca se petrece o anumita prefacere in Insusi Ipostasul lui Dumnezeu Cuvantul.
Un al doilea aspect al unirii ipostatice pe care anticalcedonienii nu-l inteleg corect este cel privitor la individualizarea firii omenesti in momentul unirii ei cu Dumnezeu Cuvantul. Acest lucru este accentuat pana la saturatie de V.C Samuel(un teolog monofizit), dupa cum afirma fara inconjur in fragmentul de mai jos:"Asadar, expresia unire ipostatica inseamna, dupa Sever, ca in Hristos a existat o concurgere a celor pe care le implica firea dumnezeiascaa Fiului si a celor cu care contribuie o fire omeneasca individualizata. Expresia arata si caracterul absolut interior si personal al unirii"
Acum este lesne de banuit semnificatia celor citate mai sus pentru definirea ipostasului compus al lui Hristos. A venit timpul sa spunem ca Sf Ioan Damaschinul este nedreptatit atunci cand i se aduce acuzatia ca nu zice deslusit ce intelege prin ipostas compus. Si aceasta evident, din pricina unghiului de vedere diferit din care anticalcedonienii vad unirea ipostatica. Oricum, Sf Ioan este clar dupa cum se va vedea si din fragmentul de mai jos, iar formularea aceasta constituie un indreptar al Ortodoxiei  si in acelasi timp o blamare a parerilor anticalcedonienilor:
"Spunem deci, ca dumnezeiescul Ipostas al lui Dumnezeu Cuvantul a preexistat fara de timp si vesnic, fiind simplu, necompus, necreat, necorporal, nevazut, impalpabil, necircumscris...Insa, in vremurile de pe urma, Cuvantul, fara sa se desparta de sanurile parintesti, a locuit in chip necircumscris in pantecele Sfintei Fecioare, fara de samanta si intr-un chip incomprehensibil, cum numai El stie si si-a luat in Insusi Ipostasul Lui cel mai inainte de veci trup din Fecioara...Asadar, S-a intrupat, luand din ea(Maica Domnului) parga framantaturii noastre, trup insufletit cu suflet rational si cugetator.Pentru aceea, Insusi Ipostasul Cuvantului, care era mai inainte simplu, a devenit compus din doua firi desavarsite, dumnezeiasca si omeneasca".
    Anticalcedonienii, ignorand cele de mai sus, definesc ca ipostas compus rezultatul reunirii Dumnezeirii cu umanitatea individualizata: "Sever foloseste fraza si-i clarifica sensul.Ipostasul cel unul, zice el, s-a format din reunirea Dumnezeirii cu umanitatea".
    Consideram edificator faptul ca Sever nu defineste ipostasul lui Dumnezeu Cuvantul ca ipostas si al trupului asumat. Exact din acest motiv profesorul Samuel, aratandu-se nedumerit, pune intrebarea:" cum este posibil ca enipostazierea firii omenesti sa garanteze o stare functionabila reala a ei in persoana lui Hristos, de vreme ce nu are un caracter ipostatic si personal?" Aceasta este diferenta fundamentala fata de invatatura ortodoxa. Numai marturisirea clara, exprimata ategoric, a Sinodului al IV-lea Ecumenic poate sa vindece aceasta conceptie eronata a anticalcedonienilor. Adica marturisim
"Unul si Acelasi Hristos, Fiu si Domn, Unul-Nascut, in doua firi...(fiind)cunoscut"(pe Dumnezeu Cuvantul).

SF. IUSTIN POPOVICI - Biserica Ortodoxa si Ecumenismul

Iata mai jos doua fragmente din carte:

”Ecumenismul este o miscare ce naste o multime de întrebari: si toate întrebarile acestea, în întemeierea lor, izvorasc dintr-o singura dorinta si se varsa într-o singura dorinta - si aceasta dorinta vrea un singur lucru: adevarata Biserica a lui Hristos. Iar adevarata Biserica a lui Hristos poarta - si trebuie sa poarte - raspunsuri la toate întrebarile si sub-întrebarile pe care le pune Ecumenismul; caci, daca Biserica lui Hristos nu dezleaga vesnicele întrebari ale duhului omenesc, atunci ea nu e de nici un folos. Iar vatra duhului omenesc arde pururea în vesnicele întrebari chinuitoare. Si orice om arde în ele, cu stiinta sau fara stiinta, de voie sau fara de voie: îi arde inima, îi arde mintea, îi arde constiinta, îi arde sufletul, îi arde întreaga fiinta. “Si nu este pace întru oasele lor”. Între planete, planeta noastra este cetatea de scaun a tuturor vesnicelor probleme chinuitoare: ale vietii si ale mortii, ale binelui si ale raului, ale faptei bune si ale pacatului, ale lumii si ale omului, ale nemuririi si ale vesniciei, ale raiului si ale iadului, ale lui Dumnezeu si ale diavolului. Între toate fiintele, omul este cea mai complicata si mai enigmatica; si, mai presus de toate, cea mai chinuita. Tocmai pentru aceasta S-a pogorît Dumnezeu pe pamînt, pentru aceasta s-a facut om pentru noi ca Dumnezeu-Om: ca sa raspunda la toate chinuitoarele, vesnicele noastre întrebari. Din aceasta pricina a si ramas întreg pe pamînt, în Biserica Lui, careia El îi este cap, iar ea este trupul Lui. Ea e adevarata Biserica a lui Hristos, Biserica Ortodoxa, si în ea este întreg Dumnezeu-Omul, cu toate bine- vestirile Sale si cu toate desavîrsirile Sale.”

”Urmand pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu dumnezeiasca intelepciune serafimica si ravna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de inteles ravna inflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si schisme. In aceasta privinta, de exceptionala insemnatate divino-umana sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica intelepciune, Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, in El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despartirea sau impartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat vreo impartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele care de buna voie raman sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au cazut in felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au incetat a mai fi madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai intai gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica.”
 articol luat de pe site-ul http://www.ortodoxie-catolicism.ro/17/sf-iustin-popovici-biserica-ortodoxa-ecumenismul/

SUNT ANTICALCEDONIENII ORTODOCSI?

TEXTE ALE SFINTEI COMUNITATI A SFANTULUI MUNTE SI ALE ALTOR PARINTI ATHONITI PRIVITOARE LA DIALOGUL DINTRE ORTODOCSI SI ANTICACEDONIENI(MONOFIZITI)

Adaosul Teopashit la Trisaghion(I)

Incepand din epoca in care patriarhul monofizit al Antiohiei, Petru Gnafeul(470), a introdus in Trisaghion(Cantarea Sfinte Dumnezeule...) termenul teopashit Cel ce Te-ai rastignit pentru noi, anticalcedonienii il pastreaza in cultul lor pana in ziua de astazi, iar pentru a-l intari d.p.d.v. dogmatic il atribuie numai Fiului.
Sintii Parinti insa atribuiau intotdeauna imnul Trisaghion Sfintei Treimi, dupa cum si serafimii aduc doxologia cea intreit sfanta, mentionata de profetul Isaia (Is. 6,3). Relatativ la acest subiect a se vedea o relatare pe larg la Sf. Ioan Damaschin: Expunere exacta.., Cartea a treia, cap.10 si in Despre imnul Trisaghion, EPE, vol 4, 1990, p.204.
Este sugestiva observatia anticalcedonienilor ca: In aceasta rugaciune(imnul Trisaghion) se precizeaza foarte clar unirea dumnezeiescului si a omenescului in Dumnezeu intrupat. Ea dezvaluie ceea ce numim indeobste teopashism. Potrivit lor, in firea cea una a lui Hristos, patimirile nu le sufera doar trupul, ci si Dumnezeirea cea unita cu trupul: Dumnezeirea nu se desparte niciodata de trup si trupul nu se desparte niciodata de Dumnezeire. Acolo unde se afla Dumnezeirea se afla si acesta(trupul). Din caruza unirii desavarsite, amandoua sunt supuse mortii.
In principiu, a considera Dumnezeirea nepatimitoare inainte de unirea ei cu trupul, iar dupa unire patimitoare, apare ca o contradictie ireductibila: Dumnezeirea, care este nepatimitoare, a patimit pe Cruce, datorita unirii ei cu trupul. Acest lucru este cu totul de inteles doar daca se are in vedere faptul ca anticalcedonienii nu concep corect unirea iostatica, potrivit careia Dumnezeu Cuvantul poate fi numit si este nepatimitor si patimitor, in primul caz dupa dumnezeire, in cel de pe urma dupa umanitate; ei concep unirea firilor in ele insele spre a constitui o fire compusa in care insusirile trupului sunt comunicate Dumnezeirii, iar insusirile Dumnezeirii sunt comunicate trupului: Cuvantul Trup S-a facut si S-a salasluit intru noi. In acelasi fel putem spune ca trupul a devenit dumnezeiesc. Astfel, insusirile trupului pot fi atribuite lui Dumnezeu Cuvantul(firii dumnezeiesti) si viceversa.
Aceasta invatatura este de neacceptat d.p.d.v ortodox. Sf. Ioan Damaschin spune:
Cand vorbim despre Dumnezeire nu-I acordam Acesteia insusirile firii omenesti, caci nu spunem ca Dumnezeirea este patimitoare sau creata. De asemenea, nici nu atribuim Trupului Sau, adica umanitatii Lui, insusirile Dumnezeirii; caci nu spunem ca trupul, adica umanitatea este necreat.
Ne este cunoscut faptul ca anticalcedonienii propovaduiesc faptul ca Hristos este deofiinta cu Tatal si deci patimitor dupa Dumnezeire si ca Dumnezeu Cuvantul este si patimitor si nepatimitor. Insa teoria lor despre firea compusa a lui Hristos ingaduie interpretari teopashite precum cea de mai sus. Numai marturisirea expresa a formulei ortodoxe de la Sinodul al IV-lea Ecumenic ii poate elibera pe anticalcedonieni de aceasta confuzie.

PADRE PIO

Un exemplu clar de inselare este si in cazul lui Padre Pio. Acesta, sustin catolicii, ar fi intrat in contact cu Sfintii Ingeri si cu Fecioara Maria, inca din copilarie. Ba chiar a renuntat la timpul alocat cercetarii Scripturilor pentru a avea mai mult timp de conversatie cu puterile celeste. Asa se face ca, primind inselarea, Padre Pio s-a indracit. Numai ca diavolul nu se putea manifesta in toata rautatea lui pentru a nu-i speria pe viitorii ucenici si a nu se da de gol. La 6 mai 1913, Padre Pio scrie duhovnicului sau: “Ma simt arzand cu totul, fara foc. Mii de flacari ma consuma; simt ca mor in continuu si totusi sunt viu”. Din marturiile celor apropiati lui Padre Pio, cunoastem ca temperatura acestuia oscila pe timpul crizelor demonice intre 48 si 52 de grade Celsius! Cei naivi considera aceasta un efect al daruirii sale catre Dumnezeu, dar noi stim ca unirea cu Dumnezeu nu provoaca durere. Mai mult, daca citim marturiile din viata yoghinilor, vom constata ca si acolo s-au manifestat astfel de cazuri, ceea ce ne face sa credem ca Padre Pio nu a simtit caldura raiului ci focul iadului. Iar din Traditia ortodoxa stim ca febra este des intalnita in cazurile de demonizare [Ioan 4,2; Fapte 28, 1].

Cativa ani mai tarziu, Padre Pio intra intr-un fel de transa, pierzandu-si cunostinta si cazand la podea, inconstient. Deoarece aceasta se intampla mai ales in biserica, paraclisierul Michele Pilla se sperie la inceput, dar ulterior lasa cheia in usa, astfel incat padre Pio sa poata incuia cand isi va reveni. In termeni medicali, aceasta se cheama epilepsie, iar epilepsia este tot o forma de demonizare.

Oare cati dintre Sfintii Parinti Rasariteni au fost cuprinsi de frisoane, febra, tremurau si se aruncau pe jos, zacand inconstienti? Si presupunand ca au fost rapiti in vedenie, oare cati se laudau cu asta? Cititi in Epistola a doua catre Corinteni, a Sfantului Apostol Pavel, capitolul 12, versetul 1 si o sa vedeti pilda de smerenie. Acolo, Sfantul Pavel vorbeste la persoana a treia despre el cand zice ca stie pe cineva care a fost rapit cu duhul, desi chiar el a fost acea persoana. Dar trufia omeneasca, mai ales a apusenilor care dintotdeauna s-au crezut superiori, nu are oprelisti.

O data, Padre Pio a spus: “… ma rog lui Iisus sa verse asupra mea toate necazurile pregatite pentru pacatosi si sufletele din purgatoriu…”. Daca Padre Pio ar fi fost cu adevarat sfant ar fi cunoscut ca nu exista asa ceva ca purgatoriul, ca aceasta este o inventie catolica fara nici un temei in Sfanta Scriptura sau in Sfanta Traditie.

La 20 septembrie 1918, inselarea atinge apogeul: pe corpul lui Padre Pio apar stigmatele (ranile) Mantuitorului. Dureri cumplite si sange siroind din abundenta. Si Padre Pio se credea sfant… Pe 1 septembrie cinstim pe Sfantul Simeon Stalpnicul. Acesta a avut urmatoarea vedenie: fiind foarte ravnitor la rugaciune, diavolul vrand sa-l piarda, i-a aparut intr-o caleasca de foc zicandu-i ca este ingerul Domnului, trimis de El, pentru a-l rapi la cer, in ceata Sfintilor. Sfantul Simeon pune un picior in trasura, dar Sfantul Inger Pazitor ii da in gand sa-si faca Sfanta Cruce. In acel moment, vedenia se naruie, nu inainte ca diavolul sa-i raneasca piciorul cu o sabie. Asadar iata pretul platit pentru inselare. Sfantul Simeon cu o rana la picior in care se vor cuibari viermi ce-l vor manca de viu, iar Padre Pio cu dureri cumplite si atacuri demonice. Insa Sfantul Simeon s-a trezit si s-a pocait, in timp ce Padre Pio primeste inselarea motiv pentru care demonii il ataca. Oare atat de impovaratoare este sfintenia? Ce s-o fi intamplat cu viata linistita a Sfintilor de prin Paterice? Un alt eveniment din viata lui Padre Pio ne pune pe ganduri, apropos de patania Sfantului Simeon: in timp ce spovedea in biserica, un personaj ceresc i-a strapuns inima cu o lance inrosita in foc. Acest atac a lasat un semn fizic si a fost interpretat ca o binecuvantare. Cata inselare! Si cand te gandesti ca au mai fost asemenea cazuri in biserica catolica: Teresa de Avila, Francisc de Assisi, Marguerita Alacoque, si altii…

“Unirea Bisericilor este cu neputinţă de făcut, deoarece papistaşii sunt împotriva Evangheliei lui Hristos şi a Tradiţiei patristice”

“Unirea Bisericilor este cu neputinţă de făcut, deoarece papistaşii sunt împotriva Evangheliei lui Hristos şi a Tradiţiei patristice”

(epistolă de răspuns a Parintelui grec Fhilothei Zervakos către catolicul Morello, martie 1964)

Dragă domnule Morello,
Am primit epistola voastră şi am citit-o cu atenţie. Ne scrieţi să nu împiedicăm unirea cu cel ce şade pe tronul lui Petru, Papa Paul al VI-lea, fiindcă vom regreta veşnic. Vă răspundem că nu este adevărat. Noi vrem unirea şi ne rugăm încontinuu „pentru unirea celor de pretutindeni”. De fapt voi, papistaşii, sunteţi cei care o împiedicaţi. Şi dacă nu vă căiţi acum, în viaţa aceasta trecătoare, vă veţi căi în iad, unde însă „nu este pocăinţă”!
Noi, grecii ortodocşii, vrem unirea după cum o defineşte Hristos, pe când voi, latinii, o vreţi după cum o defineşte papa. Dacă papa ar fi fost de acord cu Hristos, să nu vă îndoiţi că şi noi, ortodocşii, care vrem credinţa dreaptă a lui Hristos, am fi primit unirea. Însă de vreme ce papa nu este de acord cu Hristos, nu este niciodată cu putinţă ca noi să fim de acord cu el. Când o să auzi, când o să cunoşti şi o să primeşti adevărul, îl vei mărturisi şi te vei despărţi de papa, unindu-te cu Hristos, cu noi, creştinii ortodocşi, care ne îngrijim să le facem pe toate după voia lui Hristos.
Hristos le-a poruncit ucenicilor Săi, şi prin aceştia nouă, tuturor creştinilor: „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 10, 43-45). Nu l-a deosebit pe Petru de ceilalţi ucenici. N-a zis: „Tu, Petrule, şi urmaşii tăi, papii, să fiţi întâii şi să spuneţi că sunteţi mari!”
Vezi, dragul meu, că papa nu e de acord cu Hristos? Căci papa, împotriva cuvântului lui Hristos, spune: „Eu sunt întâiul. Toţi ceilalţi sunt mai prejos de mine şi trebuie să mă recunoască ca întâiul!”
Sfântul Ioan Teologul scrie: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi… Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos (pe Dumnezeu), şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan 1, 8-10). Vezi, dragul meu, că Sfântul Ioan Teologul spune limpede că, dacă zicem că nu suntem păcătoşi, ne amăgim şi nu spunem adevărul? Însă papa, toţi ucenicii şi adepţii lui, spun că este infailibil!
Cum e cu putinţă, dragule, să primim unirea, de vreme ce papa şi voi, papistaşii, sunteţi în dezacord şi contrariu învăţăturii Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli? Domnul nostru Iisus Hristos le-a dat poruncă ucenicilor Lui: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), şi „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Marcu 16, 16). Şi această poruncă a Domnului nostru, papa şi voi, adepţii lui, o călcaţi şi în loc să vă botezaţi, vă stropiţi. Hristos n-a zis „stropindu-le”, ci „botezându-le”; nici n-a zis „cel se va stropi se va mântui”, ci „cel ce se va boteza se va mântui”.
Propovăduitorul lui Dumnezeu şi apostolul neamurilor, Pavel, glasul lui Hristos, scrie: „Un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5). Şi la primul Sinod Ecumenic – la care papa Silvestru al Romei a trimis reprezentanţi pe episcopul Osiu de Cordoba şi pe protopopii Victor şi Vicenţiu – urmându-l pe apostolul Pavel, s-a rânduit în Simbolul Credinţei o singură credinţă şi un singur botez: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul… şi într-unul Domn Iisus Hristos… şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede… Într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor”.
Acest Sfânt Simbol al Credinţei a fost primit şi încuviinţat de toţi papii şi de toţi creştinii din Apus, până în secolul al X-lea. Atunci s-au despărţit şi s-au îndepărtat de Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, l-au nesocotit pe apostolul Pavel, cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, şi pe Sfinţii Părinţi. Atunci au întemeiat o a doua Biserică, nouă, pe care au numit-o mincinos catolică. Au făcut adăugiri la Simbolul Credinţei şi au înlocuit „un botez” cu „o stropire” şi săvârşesc botezul stropindu-l pe cap pe cel botezat. În continuare, papii de peste vremuri au făcut schimbări aproape în toate Tainele şi au nesocotit Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie, pe care le-am primit de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.
Văzând Luther nesocotinţa şi inovaţiile pe care le-au introdus papii de peste vremuri, s-a împotrivit, dar n-a fost ascultat. Atunci s-a despărţit de Biserica Apuseană şi, în loc să se întoarcă la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, a întemeiat o Biserică a lui, Biserica Protestantă. Urmaşii lui şi urmaşii reformistului Calvin au întemeiat multe Biserici şi continuă să întemeieze. Astfel cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică s-a împărţit în multe, o credinţă a devenit mai multe, şi un botez mai multe botezuri! Toate aceste – şi alte – neorânduieli, rătăciri şi erezii au izvorât din Biserica Apuseană, de la papi, care au sfâşiat în multe bucăţi veşmântul întreg al Bisericii, lăsat de Dumnezeu. În continuare papii n-au încetat cu inovaţiile. Au ajuns în punctul de a-şi inova şi trupurile. Căci, pe când Dumnezeu i-a plăsmuit bărbaţi, aceştia şi-au ras barba şi mustaţa şi şi-au schimbat chipul lor bărbătesc. Toţi Sfinţii, Proorocii şi Apostolii aveau barbă. Unicul Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu Tatăl, Care a coborât din ceruri pe pământ şi S-a făcut om precum noi – lipsindu-i doar păcatul –, pentru mântuirea noastră, avea barbă. Dar şi papii şi sfinţii din Italia, înainte de schismă, aveau barbă.
Vezi, dragule, la câte greşeli şi amăgiri i-a dus mândria pe papi? Prin faptul că s-au înălţat pe ei cu cugetul şi şi-au închipuit că sunt mai presus de toţi, v-au târât şi pe voi, toţi apusenii, în rătăcire, şi v-au făcut să-i acceptaţi ca infailibili! Cum e cu putinţă să primim a ne uni cu aceia care vorbesc, cugetă şi lucrează împotriva lui Dumnezeu şi a Tradiţiei Sfinţilor Părinţi? Sfântul Apostol Pavel scrie: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Şi iarăşi: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!” (Galateni 1, 8 ). La fel spune şi Sfântul Ignatie Teoforul: „Cel ce vorbeşte şi făptuieşte împotriva celor pe care le-am orânduit, chiar dacă este om credincios, chiar dacă posteşte, chiar dacă trăieşte în feciorie, chiar dacă face semne minunate, să-l vezi ca pe un lup în blană de oaie, care prin lucrările sale pregăteşte pieirea oilor”. Dar şi Sinodul al VII-lea Ecumenic rânduieşte: „De trei ori anatemizăm toate inovaţiile care s-au făcut şi care se vor mai face împotriva Tradiţiei Bisericeşti şi a învăţăturii şi pildei Sfinţilor şi veşnic pomeniţilor Părinţi”. De asemenea, înţeleptul Iosif Vriennie spune: „Dacă cineva schimbă ceva din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, să nu numim aceasta abatere de la calea dreaptă, ci fărădelege şi trădare a credinţei şi necuviinţă faţă de Dumnezeu”.
Însă ne face şi mai şovăitori faptul întristător că între noi, ortodocşii, se găseşte Uniaţia, fără nici o justificare. Care lucrează ca un crater care înghite sufletele ortodoxe, sau ca o lupoaică nemiloasă cu chip de oaie, care „cere cu viclenie – după cum spune veşnic pomenitul arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos – să supună popoarele sub papism şi treptat şi pe nesimţite să le latinizeze”. Aşadar nouă, ortodocşilor, Uniaţia ne provoacă întotdeauna frică, fiindcă reprezintă o momeală şi o amăgire. De aceea cu dreptate a fost scris (Estia, 14.09.1963) că „Uniaţia este cauza principală a luptei dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană; luptă care lărgeşte prăpastia despărţirii şi, evident, nu permite începerea dialogului de împăcare între ei şi, mai mult, a dialogului de unire”.
Şi deoarece prin atitudinea lor amăgitoare uniţii otrăvesc legăturile dintre cele două Biserici, ar trebui stabilit ca şi condiţie primordială pentru unire desfiinţarea imediată a Uniaţiei. Totodată, papa trebuie să înceteze să-i considere pe capii Bisericilor Ortodoxe Răsăritene ca pe nişte fii risipitori, care primesc cu plăcere… reintrarea lor în sânurile Romei! Fără acceptarea acestor două condiţii, este de prisos să se vorbească despre „mult dorita unire a Bisericilor”!

Patriarhul ecumenic şi papa

Patriarhul ecumenic Athenagora şi papa Ioan Paul, dacă ar avea puţină frică de Dumnezeu, dacă ar avea puţină smerenie, ar trebui să se îmbrace în saci, să plângă pentru păcatele lor, să se pocăiască şi să-şi mărturisească păcatele şi să ceară mila Domnului… şi nu să caute praznice şi ceremonii, laude şi cinstiri. Asta din pricina marii nesocotinţe pe care o au faţă de Dumnezeu, de Tradiţia Apostolică şi de Sfintele Canoane.
Athenagora, linguşindu-l pe papa, i-a spus: „Tu eşti întâiul”, pe când trebuia să-i spună: „Tu eşti întâiul în mândrie, fiindcă te numeşti infailibil, şi eu sunt al doilea, fiindcă mă numesc preasfânt. Nici tu nu eşti fără de greşeală, nici eu preasfânt. Suntem amândoi păcătoşi şi împotriva învăţăturii şi poruncii Domnului, care a spus: «Care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor» (Matei 10, 44), şi: «Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem» (Luca 17, 10)”.
Rugaţi-vă la Dumnezeu să păzească Biserica Ortodoxă şi pe credincioşi de erezii şi de lupii cei turbaţi. Noi trebuie să credem că Domnul nu va lăsa, nu va părăsi Biserica Lui, ci o va apăra, o va ocroti şi-i va nimici pe vrăjmaşii ei, ca pe nişte vase de lut. Să aveţi îndrăzneală, credinţă, nădejde şi, mai mult decât toate, iubire de Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi mereu cu voi.

Pe papistaşi să ne rugăm să-i lumineze Dumnezeu

Ridicaţi-vă din morminte, Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie, Ghermanos, Metodie, Tarasie, Nichifor şi toţi Sfinţii Patriarhi mai vechi şi mai noi ai Constantinopolului, care v-aţi jertfit viaţa pentru oile voastre, ca să vedeţi cine stă astăzi pe scaunul vostru! Voi, ca nişte păstori buni, v-aţi jertfit sufletele pentru oile voastre; cei de astăzi jertfesc oile pentru ei şi deschid porţile şi-i cheamă pe lupi să intre şi să le sfâşie. Domnul nostru Iisus Hristos, bunul păstor, care s-a jertfit pe sine pentru noi, oamenii, spune: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi” (Ioan 10, 11-13).
De ce a căzut patriarhul într-o asemenea greşeală, încât cu voia lui să se lupte să dea turma în ghearele lupilor, pentru a fi sfâşiate? Cauza este mândria, rădăcina şi pricina tuturor păcatelor, tuturor răutăţilor, tuturor ereziilor, nenorocirilor şi necazurilor şi, îndeosebi, retragerea harului lui Dumnezeu. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6).
Cu toate acestea, el se îndreptăţeşte pe sine spunând că are iubire şi vrea unirea tuturor, fiindcă aşa a învăţat Dumnezeu. Da, asta e adevărat. Dumnezeu ne-a dat prima poruncă a iubirii şi Biserica se roagă „pentru unirea tuturor”.
Însă Dumnezeu ne-a învăţat iubirea adevărată, nu pe cea mincinoasă. Nu iubirea spusă din gură, ci pe cea izvorâtă din suflet; nu iubirea superficială, ci pe cea lăuntrică. Domnul ne-a învăţat iubirea adevărată, dar totodată ne-a învăţat şi ne-a poruncit, pentru a ne păzi, să ne ferim de hristoşi mincinoşi, de învăţători prefăcuţi, de lupi şi de farisei. Domnul ne-a vorbit despre aceşti uniţi, caracterizându-i ca prefăcuţi, neînţelepţi, orbi, călăuze ale orbilor, hrăpăreţi, nedrepţi, morminte pecetluite, şerpi, pui de viperă. Domnul ne-a poruncit să ne ferim de asemenea oameni, să ne depărtăm de ei, să nu vorbim cu ei; doar să ne rugăm la Dumnezeu să-i lumineze, pentru a se pocăi. Cum s-au purtat Sfinţii Părinţi cu asemenea oameni (cu hristoşii şi proorocii mincinoşi, cu ereticii etc.)? Aşadar, aceşti Sfinţi Părinţi, urmaşi ai Arhipăstorului Hristos şi ai ucenicilor Lui, păstorii dumnezeieşti care şi-au jertfit viaţa pentru oile lor cuvântătoare, care au făcut cele şapte cuvioase şi sfinte Sinoade Ecumenice, pe toţi aceşti eretici despre care am vorbit i-au aruncat, cu harul Sfântului Duh, departe de turma lui Hristos; i-au izgonit afară şi i-au dat, nepocăiţi, veşnicei anateme.
Pe aceştia trebuie să-i urmeze şi patriarhul Athenagora şi să se gândească serios la sporirea lui duhovnicească şi să se pocăiască şi să se spovedească acum, cât trăieşte, căci moartea vine pe neaşteptate, şi în iad nu există pocăinţă.
Iubirea mincinoasă şi smerenia mincinoasă pe care le-a arătat patriarhul, în loc să fie de folos, l-a vătămat pe papă şi le-a provocat mare sminteală şi negrăită întristare creştinilor ortodocşi.

Traducere de Cristian Spătărelu

Articol luat din blogul lui Laurentiu Dumitru.

planning familial cu Dumnezeu.

Ma simteam dator cu un raspuns mai ales atata timp cat observ o intelegere trunchiata a preceptelor evanghelice care sunt intr-adevar deslusite chair si in probleme ar zice unii mai delicate, precum relatiile trupesti dintre barbat si femeie(aici avand in calcul doar casatoria).
dupa cum vad din raspunsul tau, legea e lege, ca la romani, numai pana cand te lovesti de ea si nu iti convine. cu alte cuvinte esti de acord (din moment ce nu mentionezi nimic in privinta asta) ca pilulele antibaby sau de a doua zi sau de dinainte sau cum or fi, sunt intr-adevar metode impotriva nasterii de prunci si in consecinta mai mult sau mai putin crimnale( cel putin din cate stiu eu...cele care se administreaza dupa ce s-a intretinut actul) dar prezervativul...nu.
cred ca asta e atitudinea unei persoane care pe langa toate aspectele care trebuie luate in seama in relatie cu un barbat, i-a mai ramas ceva de care nu poate scapa, si anume constiinta, care nu poate fi inselata, oricat ne-am ascunde dupa deget.

baietii din parcuri imbracati in prezervative poate ca or fi ei haiosi pentru unii dar mult venin au semanat printre tineri.
cum mai diana sa nu fie impotriva nasterii de prunci prezervativul si cum sa nu fie acesta un gest de impotrivire fata de Cel care randuieste acest dar, fertilitatea si nasterea de viata pe pamant,Dumnezeu dragutul, cand in cunostinta de cauza, stii ca se va naste un copil daca nu iei aceasta masura si totusi o iei, ca sa te "protejezi".
aaaa, ca nu crezi in Dumnezeu si nu accepti ca El da viata de fapt iar nu imperecherea celulelor sexuale femeiesti si barbatsti(vezi dovada cevor sterpi care cu toate glandele lor sexuale nu pot rezolva pbma )...e altceva.
atunci cand nu e Dumnezeu e fara-de-lege. accepti cu usurinta si relatiile impotriva firii(si de tip homosexual samd pt ca deja libertatea e pipaita pana la granitele ei de autodistrugere)

insa asta e gandire tipic atee sau formal credincioasa.
Cand in familia ta te ghidezi dupa voia lui Dumnezeu, pai atunci nu te temi ca daca ti se vor naste 20 de prunci nu o sa ai cu ce sa ii cresti caci stii ca Cel care a gatit loc pe pamant unui nou om se va ingriji si de viata lui si nu il va aduce iresponsabil asa cum fac mamele care ii parasesc.

Nu degeaba pe Dumnezeu il numim Tata ci si pentru ca precum un tata are grija de fii asa si El se ingrijeste de toate. In fine...

Apoi problema infranarii pe care nu ai cum sa o intelegi chiar mi-e greu sa ti-o explic. Sa zicem asa: daca intelegi relatia in familie ca pe o dezlegare la relatiile sexuale este foarte fals.casatoria inseamna ce-i drept si binecuvantarea impreunarii dintre cei doi...dar nu asta e scopul vietii, sa avem constiinta impacata ca suntem casatoriti si sa ne desfranam mai ceva ca desfranatii.

daca ai intelege epistola 1 catre corinteni a Sf Ap Pavel ar fi mare chestie dar...nu mai zic nimic. Intalnirea si aici vb despre relatia trupeasca dintre femeie si barb. este un eveniment in familie, pentru ca e firesc, adica dupa fire si nu trebuie alterat. el trebuie sa pastreze intacta simtirea duhovniceasca dintre cei doi. Dar atat timp cat dispare pudoarea dintre cei doi si fac din intalnirea aceasta un mod de satisfacere a placerilor, ei nu vor fi unul pt celalalt decat obiecte sexuale si fiecare va cauta placerea sau si mai pervers,sa-i ofere celulilalt placere, adik un fel de masturbare legala. dezgustator.

Eu ti-am prezentat partea gresita dar exista si cea adevarata, cea care nu ii impiedica pe cei doi soti sa se ingrijasca de suflete mai intai si nu de trupuri si totusi sanu puna oprelisti.
dar am divagat un pic. in privinta infranarii, aceasta poate fi facuta cu acordul sotilor pentru o oarecare perioada (posturi sau nu numai) cel mai bine cu instiintarea duhovnicului. fireste ca aceasta nu va face decat sa le pastreze si sa le infloreasca si mai mult dorul dintre ei si aici nu vorbesc de abstinenta ca sa ne incarcam bateriile. ci de gestionarea relatiei, de ingrijire in sensul bun, de evlavie fata de aces moment foarte important(aducator de prunci)
in fine...suntem prea ancorati in lume ca sa vedem subtirimea lucrurilor si valoarea lor adevarata si binecuvantarea pe care o avem..ne asemanam prea mult animalelor pe care noi trebuie sa le conducem nu sa le imitam.

am incercat sa abordez cat de cat exhaustiv desi stiam dinainte ca e imposibil dar sper ca macar un pic te-am facut sa problematizsezi.
iarta-ma ca am scris atat de mult, macar de ai citit tot.
Cu dragoste in Hristos Iisus,
O.